Rolul de a fi mamica: nasterea!

Hello girls!

Cu siguranta multe dintre voi stiu ca de curand am devenit mamica. Foarte multe mi-ati lasat mesaje de felicitari si va multumesc din suflet, habar nu aveti cat de mult bine mi-ati facut si cat de multa putere mi-ati transmis prin acele cuvinte.
De doua luni viata mea s-a schimbat radical. Daca inainte eu eram pe primul loc, acum bebe este cel primordial. El imi acapareaza toata atentia si chiar daca este un copil linistit, placut, jucaus , nu contenesc in a sta langa el si a-l privi in permanenta. Imi place la nebunie sa ii veghez somnul, sa il vad cum zambeste si gangure in timp ce doarme iar cand e treaz ma joc non-stop cu el :D...asadar imi justific lipsa de activitate pe blog dar promit sa postez din ce in ce mai des...

Si pentru ca un bebel nu este adus intocmai de "barza" m-am gandit sa va vorbesc putin despre experienta nasterii.

Inca de cand am aflat ca sunt insarcinata mi-am dorit sa nasc natural. Pana la 37 de saptamani am fost convinsa ca bebe o sa vina pe cale naturala insa totul s-a schimbat cand am aflat ca burtica inca nu "coborase" iar colul era mult prea lung . Asadar la 37 de saptamani doctorul a luat decizia ca cezariana este cea mai potrivita pentru mine si m-a asigurat ca operatia o sa decurga foarte usor si recuperarea va fi rapida. La 38 de saptamani am nascut...
 Cu o seara inainte de internare m-am rasfatat cum am putut eu mai bine...am facut plimbari, am stat alaturi de familie, m-am relaxat la televizor, am citit bloguri, mi-a facut o baie cu spuma ,mi-am pus diverse masti pe corp, par, mi-am facut unghiutele...apoi m-am culcat cu gandul ca in sfarsit dupa 9 luni de asteptare o sa imi intalnesc puiutul...
Aveam emotii, recunosc, insa zic eu ca au fost constructive. Nu va imaginati ca imi venea sa fug in lumea larga, din contra, imi doream sa treaca orele mai repede sa il pot tine pe bebe in brate.

La ora 9 dimineata eram la spital. Mi-au facut internarea, m-au dus pe salon la reanimare si m-am "cazat". Acolo mi-au luat sange, secretie si m-au pus la un aparat ce citea bataile inimii bebelusului si de asemenea putea depista contractiile. La mine, surpriza...aveam contractii din 5 in 5 minute :D...
Eu simtisem contractiile cu vreo 2 zile in urma insa nu erau dureroase asa ca nu prea le-am bagat in seama...
Asteptarea in salon a fost cam lunga...m-am internat la ora 9 dimineata si abia la ora 4 dupa masa am intrat in sala de operatii. In tot timpul asta nu aveam stare deloc...m-am plimbat pe holuri, faceam glume cu sotul meu si cu mama. M-am imprietenit si cu alte doua mamici ce urmau sa nasca cu acelasi doctor si eram programate una dupa alta :)....
Intre timp contractiile s-au intensificat si ajunsesera din 2 in 2 minute. La un moment dat am fost dusa intr-o sala de nasteri normala sa vada doctorul daca nu cumva o sa nasc normal...dar inca nu se instalase travaliul si daca nasteam normal era posibil sa mai fi asteptat cateva zile pana venea bebe asa ca nerabdarea m-a facut sa aleg pana la urma tot cezariana...daca tot eram in spital "instalata" si pornisem pe un drum trebuia sa il duc pana la capat.
Pentru mine operatia asta a fost prima experienta. Abia daca am avut o branula in mana de cand ma stiu ...si totusi eram curioasa sa vad ce e asa greu la o operatie :))

Cum am zis mai sus, la ora 4 dupa masa am intrat in sala de operatii. Nici nu mi-am mai anuntat familia, am intrat direct cu mare incredere. Cand am ajuns pe pat recunosc ca o secunda am avut un atac de panica si cel mai stupid moment mi s-a parut anestezia. Nu pentru ca m-ar fi durut ceva, ci pentru ca numai imi simteam picioarele...Pentru mine acela a fost un prag psihic foarte puternic de trecut....in cazul in care nu stiati, sufar de atacuri de panica, un fel de claustrofobie si nu suport sa fiu imobilizata sau sa ma aflu in locuri inguste din care sa nu pot iesi..
Anestezia a fost facuta in coloana insa nu am simtit nici macar cand a bagat acul...
Apoi am fost culcata pe masa, mi s-a pus un cearceaf in fata si sonda iarmainile le aveam intinse . De sus vazuta , stateam in pozitia "rastignita"  :))...Pe un brat aveam branula cu perfuzii si pe deget acel clips ce masoara bataile inimii iar pe bratul drept aveam un tensiometru...
Si a inceput operatia...:D...Bebe a aparut la nici 5 minute de cand am fost pusa pe pat...
A fost cel mai unic moment din viata mea...e de nedescris sentimentul dar va jur la cat de mari erau emotiile nici nu l-am vazut prea bine...Mi-am stapanit lacrimile cat am putut de mult si stiti de ce...cum sunt eu de fel panicoasa si ma agit foarte repede, daca plangeam cu siguranta riscam sa "mi se rupa firul cu realitate" si sa mi se faca rau pe masa de operatii...
Dupa ce l-a scos pe bebe am stat linistita si i-am lasat pe medici sa isi faca treaba...operatia in sine a durat cam 30 min...la final eram foarte zambitoare.. dar ceva era schimbat...
Nu stiu cum sa va explic insa ma simteam "goala"...acesta mi s-a parut un al moment "stupid"!!...simteam ca lipseste ceva..si acel ceva era bebe din burtica. Acum imi explic socul celor care isi pierd bebelusii la nastere... E greu sa vezi ca nu il mai ai pe bebe nici in burtica, nici in brate...
Dar eu il aveam si eram cea mai fericita.
Imediat dupa operatie am fost dusa pe salon la reanimare si am stat acolo pana a doua zi dimineata. In tot timpul asta bebe a fost adus la mine de 3-4 ori...sa fie hranit.
Momentul cand l-am tinut pentru prima oara in brate a fost unic si acum imi dau lacrimile. Eram operata de doar jumatate de ora si eu nu simteam nimic in afara de o bucurie enorma. Eram in extaz...uitasem ca eram in spital, uitasem ca eram taiata pe burtica...pur si simplu ma simteam ca in rai.

(prima poza imediat dupa nastere)

(primele 24 h din viata lui)

 Multumesc lui Dumnezeu el a stiut sa caute "mancarica" din prima si eu am avut cu ce sa il hranesc..Si ca sa treaca timpul si mai frumos t am stat cu telefonul in mana si l-am filmat pe bebe si am surprins fiecare moment din viata lui sau am discutat cu familia, prietenii..

In ziua cand a trebuit sa ma mute pe un salon normal a fost putin cam dificil. Ridicarea din pat a fost...hmm...grea de tot!!! Picam ca frunza din copac..efectiv numai aveam aer, mi se lua vederea si simteam ca lesin...dar, am gasit "leacul"...o cafea puternica fara zahar! Dupa ce am baut cafeaua , m-am ridicat singura din pat si ridicata am ramas :D...
Dureri nu prea am avut. Mie mi-au prescris Piafen, un calmant chiar putenic. Dar cel mai bun calmant a fost bebe...cand il vedeam pe el efectiv uitam de durere.
De externat m-au externat foarte repede. Bebe era sanatos, mi-au scos firele, operatia s-a prezentat bine iar eu ma puteam deplasa normal . Am ajuns acasa la 2 zile dupa nastere. Plecarea din spital pentru mine a fost un moment mult asteptat. Imi doream sa ajung cu bebe acasa, sa il vad in patutul lui deja pregatit cu doua saptamani inainte de nastere. Totul era pregatit pentru el...doar trebuia sa apara ca sa ne putem bucura cu adevarat de toate.

Acasa cand am ajus simteam ca plutesc...din nou niste stari , sentimente pe care niciodata nu le-am experimentat si imi este foarte greu sa le explic. Faptul ca il vedeam in patut parea un vis...nu pot sa descriu in cuvinte,  parca nu era viata mea. Totul se schimbase radical...ma simteam puternica, fericita... simteam si simt ca in momentul de fata am tot ce mi-as putea dori!

Recunosc prima saptamana  fost haotica...nopti nedormite, stres si putin cam multa panica. Si nu pentru ca bebe ar fi fost vreun plangacios care nu ma lasa sa dorm sau avea nevoi speciale...ci pentru ca eu nu aveam stare si nu stiam cum sa il "abordez". Credeam ca trebuie sa il tin la san in permanenta sa manance ca sa creasca copilul, ca nu e bine sa doarma mult pentru ca scade in greutate sau mai stiu eu ce alte idei prost gandite :D...Apoi aveam si grija buricului...apoi teama de a nu il tine corect in brate, de a nu ii provoca vreo leziune la coloana, etc... Toate astea ma faceau sa fiu foarte agitata si sa nu pot sa adorm...Ma culcam cu grija si dormeam iepureste  iar la fiecare scancet ma trezeam :D..eram putin paranoica si deja simteam ca nimic din ce faceam inainte nu o sa mai fac.
Acum insa totul s-a asezat si decurge in ritm normal...avem program de somn...de hranit insa ii dau san cand vrea el...totusi e cald, are nevoie de hidratare si nu i-am facut un program in privinta asta!

La nastere bebe a avut 3,350  kg si 52 de cm iar acum la 2 luni a ajuns la 5,200 kg si 60 cm si sunt extrem de mandra cand realizez ca totul se datoreaza alaptatului. Este un copil bine hranit si sanatos si se face pe zi ce trece mai frumos!

Deocamdata inchei povestioara aici insa o sa va mai spun si cum este experienta alaptatului, dar si ce bagaj am avut la spital, cum combatem coliceii, etc...

Kissez de la Bondarica

Emoticons